Revista „Caiete Silvane” va recomanda: Amintirile unui nostalgic

un inginer nu avea nimic de facut

Serviciul de inginer intr-o intreprindere industriala era unul dintre cele mai ingrate. Cred ca un agricultor are multe de facut, un inginer nu avea nimic de facut, cel putin in primul an de stagiatura. Facultatea este una, fabrica este alta. Muncitorii se uitau la noi, stagiarii ca la niste paraziti, ceea ce si eram.. Vorbeam intre noi, fumam, citeam carti. Seful de productie m-a luat la ochi si m-a acuzat ca dorm noaptea, ceea ce iar era adevarat. Dar dormeam cu capul sprijinit de perete si cu fata la usa dispeceratului, cand intra un muncitor, maistru, deschideam ochii si raspundeam la orice chestiune.

Acuzatia sefului m-a suparat in asa hal, ca am dat cu pumnul in sticla ce acoperea masa dispecerului. Sticla s-a transformat intr-o lucrare de arta, ceva, un paianjen cu picioare lungi pe toata suprafata sticlei. Seful a tacut, iar a doua zi am fost mutat la cercetare. Toata cercetarea era condusa de marea savanta, mama iubitoare, numita ADI (academician, doctor, inginer). NU aveam s-o vad decat intr-un jeep, la Zalau.

Dar ii cunosteam colaboratoarele, care ii erau si prietene ( de nevoie). Femei pricepute in meserie, ii scriau toate articolele, mai erau si niste flacai, unii foarte capabili, unul dintre ei a innebunit brusc, dupa o vizita la Moscova. Probabil, ciripise ceva. La cercetare se faceau deplasari destul de frecvente in strainatate, in Occident, in Asia. Numai subsemnatul nu mergea nicaieri, desi scriam articole pe care le semna directorul si cu mine. Evident, directorul, un om „de casa” al „cucoanei”, asa ii spuneam noi „tovarasei”, habar nu avea ce scriu eu, dar ma pupa la orice ocazie si mai dadea ceva prime. L-am intrebat pe secretarul de partid, caruia ii facusem o parte din lucrarea de diploma, de inginer, de ce nu merg si eu „pe afara”. Mi-a spus, surprinzator de sincer, reproducand cuvintele directorului – „ Mai, zicea, tu nu stii ca evreii pot pleca oriunde, ce sa-l trimit eu pe jidanul asta, mai bine pleaca ai nostri”.

Asta era prin anii 70, nu exista Vadim, doar Barbu, antisemitismul era discret, dar eficient. Chestia m-a suparat mult, m-am gandit sa plec in Israel, dar, un var al meu statea de cinci ani pe schimburi, dupa ce depusese actele, pentru ca lucrase la biroul de inventii si inovatii. Alt var a fost chemat la Secu, i s-a propus sa colaboreze, in schimbul vizei, omul s-a internat la Spitalul nr. 9, apoi a primit rapid viza. In 1977, dupa cutremur, viata in Bucuresti mi se parea nesigura, aveam si familie, un baiat de unsprezece ani, hai in Israel, ii spun sotiei. Ea nu si nu, ca URSS nu are relatii cu Israel, cum isi mai vede ea parintii? Iarasi, relatiile interstatale interveneau in destinul meu. La Zalau se cladea o fabrica din banii BIRD ( Banca Internationala de Investitii), am plecat ca director tehnic. Intre timp un unchi al meu, fost ilegalist, plecase in Israel, dezamagit de faptul ca a fost marginalizat. Mai aveam un unchi, fost ministru in guvernul lui Ben Gurion, apoi Eskol, asa ca dosarul meu atarna cam ca o balanta, tata murise in 1960, fusese incinerat de Partid, ca la Partid vechii ilegalisti nu se ingropau decat cu aprobare speciala.

Numirea mea ca director tehnic a fost pregatita cam opt luni, dosarul a fost studiat de zeci de ochi atenti si minti limpezi. In fine, negasindu-se niciun inginer specialist in domeniu, iar judetul Salaj era cel mai inapoiat din patria noastra, alaturi de Tulcea, am primit decizia de numire. La Zalau am inteles cum se conduce o tara. Nu eu, ci Partidul. Primul secretar al judetului primea zilnic telefon de la insusi „TOVARASUL”(se spunea in soapta, cum se feresc evreii habotnici sa spuna IAHVE), care facea teleconferinta si ii injura la rand pe fiecare secretar din fiecare judet, in auzul tuturor. Pui de catea, sa va ia dracul, dhracul, mai exact, acesta era repertoriul, tovarasul era greu de multumit. Securistii ranjeau. Unui director de la Centrala i-au spus sa-si ia pijamaua si sa se mute la Zalau ca sa puna in functiune fabrica, la care alt securist a suierat – Ar fi bun sa stea in pijama. Am simtit o oarecare adiere rece pe spinare.

A venit in vizita si TOVARASUL. Abia isi tragea cizmele, pe santier era noroi, „Cucoana” a ramas cu dobermanii in masina, m-am uitat de la vreo doi metri la Elena cea savanta. M-a privit cu ochi reci, de culoare cenusie, obositi si si-a mutat privirea, fara nicio expresie. Ceausescu a dat o mana „de lemn” cu conducerea fabricii, a zambit muncitorilor, toti , tineri, o fata s-a grabit sa-i dea flori, nici o pupatura, omul s-a preumblat greoi prin uzina, arata destul de bolnav. Apoi m-am uitat la TV cum vorbea, extrem de hotarat, energic in piata centrala a orasului. Ori la uzina, ori la meeting a fost o sosie a lui NC, semanau si nu erau aceiasi. Dar, din cauza lui NC, am luat un vot de blam si era sa fiu exclus din partid. Revenit la Bucuresti, dupa o manevra reusita a unui pitic de secretar economic ( pitic, la propriu), care voia musai un localnic pe post de director tehnic, poate si din motive de „dosar”, am revenit in cadrul Centralei Industriale. Directorul m-a rugat sa scriu un articol omagial pentru TOVARASA care implinea nu se spunea cati ani. M-am distrat si am folosit cel mai lemnos limbaj, articolul a fost tiparit urgent in presa centrala, cu semnatura directorului.

La un miting pentru pace, cu NU VREM BOMBE NUCLEARE (adica vrem alte bombe), eram in PARCUL TINERETULUI, citeam o revista, megafonul reproducea un miting mai mare, din fata CC al PCR, vine la mine un tip solid si-mi smulge revista, vrea sa ma legitimeze, eu ma opun, cheama un militian rasarit din pamant, mi se ia buletinul, iar individul spune ca voi fi dat afara din partid, din uzina, am vrut sa intreb daca nu si din casa. Cineva mi-a spus ca este secretarul doi de la sector. La fabrica s-a organizat o adunare fulger, dupa numai trei zile, unde s-a discutat „cazul”. Secretarul a cerut excluderea din partid, ceea ce nu ma durea prea mult, neavand functii, dar aveam o teama - sa nu fiu trimis in schimburi, aveam deja peste 40 de ani, nu mai mergea. Cineva, mai moderat a propus vot de blam cu avertisment, eu m-am bucurat, s-a pus la vot, dar votul nu iesea, s-a numarat de vreo trei ori.

Dupa sedinta, o colega mi-a spus ca doar o treime au ridicat mana, restul nici nu au votat. Nimeni nu intelegea ce facusem. Nici eu. Dar votul m-a costat o deplasare in Coreea de Nord, care ma interesa. Eu vorberam ruseste, iar coreenii, fara a mai fi aliatii URSS, stiau rusa. Revolutia sau livolutia, cum bine i se spune, am privit-o la TV, insa m-a apucat o Zona Zoster, poate din cauza stresului. Am mers cu masina, sotia conducea, la Fundeni. Pe drum se auzeau impuscaturi. La spital l-am intrebat pe un medic-sef, sunt teroristi in Spital? Sunt, a zis el. Este singura marturie, n-am mai auzit ceva atat de autentic, dupa aceea. Era vorba de palestinieni, libanezi.

Din 1990, uzina in care lucram a intrat intr-o curba descendenta, treptat fiind preluata de un individ care fusese inainte de 89, responsabil cu deseurile. A devenit unul dintre actionarii de frunte, avea printre angajati si un viitor sau fost prim-ministru. Presedintele sindicatului era un fost ospatar de la Athenee Palace, adica un fost informator sau gradat. S-a mers pana la desfiintarea uzinei. Cine a castigat? Cineva. Acum s-au construit acolo vile. In anul 2009, tot ascultandu-l pe Dinescu care sporovaia de toate despre dosare, ii „demascase” pe Amedeo Lazarescu, Doinas, alti intelectuali de elita pe care eu ii stimam, m-am dus la CNSAS sa-mi cer dosarul de urmarire. Un prieten m-a intrebat, dar de urmaritor nu-l vrei? Simpatic. In 1968, fiind la armata, am fost chemat urgent la Contra-informatii, unde ma astepta un ofiter de Secu, acesta mi-a aranjat o invoire la Bucuresti, unde sosise unchiul meu din Israel, in calitate de ministru, pentru tratative. L-am vizitat la hotel. Unchiul mi-a propus sa plec cu sotia si copilul in Israel.

Evident, mama dorea mult acest lucru, ar fi plecat cu mine. Evident, sotia s-a opus. Aceeasi chestie cu raporturile dintre URSS si Israel. Securistul m-a descusut ce am vorbit, i-am povestit de propunere si, atunci, el mi-a spus ca ma ajuta. M-am ingrozit. Luni de zile m-a pisat prin telefon sa primesc propunerea. Am scapat cu greu de el. Avea apartamente unde ma invita, nu a facut presiuni, dar nici nu s-a bucurat. In schimb ce am gasit la CNSAS m-a umplut de uimire. Mi s-au adus cinci dosare de cate o suta de file fiecare, cu declaratii si rezolutii. Tema era – a se urmari daca nu submineaza economia nationala pentru sovietici. Deci era vorba de Zalau. Acum mi-am explicat de ce ma vizita zilnic ofiterul din uzina, la Zalau, ma intreba ce fac, ce face sotia, copilul, eram toti trei sub urmarire, desi baiatul meu avea doar 14 ani.

Am gasit declaratii despre ai mei, despre cumnata venita din Kiev, despre opiniile mele, ale sotiei cu privire la alimentatie, la prieteni, nimic important, cinci sute de pagini de fleacuri, dupa care dosarul s-a inchis, eu revenind la Bucuresti. Dar doua intamplari nu le voi uita. Prima – moartea translatorului de limba franceza, un baiat care nu putea sa se sinucida, nici nu era betiv, al carui trup a fost gasit intr-o groapa de pe santier, plina cu apa. Adica omul s-ar fi inecat, noaptea, pe intuneric. Cu totul neplauzibil. Nici o ancheta. Omul fusese ucis, nu se stie de ce. Am fost si eu chestionat, doar o declaratie, nu stiam nimic. A doua intamplare - la unul dintre utilaje, un tanar a fost strivit, in urma unei manevre gresite a colegului, ei curatand utilajul. Cand am sosit la fata locului, utilajul fusese pus in functiune. Am intrebat cine a indraznit sa porneasca un utilaj, unde avusese loc un accident mortal. Pe pardosea se mai vedeau pete mari de sange.

Mi s-a raspuns, pai, tovarasul director, adica directorul plin. Am oprit imediat lucrul, a aparut procurorul, stia ca utilajul fusese repornit, dar spunea ca fara aprobare, asa stia el. M-a chemat sa dau multe declaratii, am fost si la proces, ca martor, maistrul a primit doi ani cu suspendare. Treaba s-a potolit, familia a primit o suma de bani. O ultima intamplare la Zalau. Incepusera sa lipseasca produse, in special carne si oua. Cozi mari, prin 1982, deci mult inainte de livolutie. Trece secretarul cel mititel, care avea sa ma goneasca din Zalau. Coboara din masina, vrea sa spuna ceva oamenilor de la coada, unul se apropie de el si ii striga – Dumneata ai fost la noi, la uzina, ne-ai spus sa muncim, sa punem fabrica in functine, de ce nu este carne? Exact ca in anecdota, muncitorul a disparut, ca si carnea. (...)

www.magazinsalajean.ro